Ziua de astăzi trebuia să treacă fără un articol pe blog. Sau poate doar cu o schiță începută care să vadă, cândva, lumina internetului. Însă mi-am amintit că azi, 10 septembrie, este Ziua Mondială pentru Prevenția suicidului. Și m-am gândit că e un prilej bun să-mi împărtășesc experiența. Sau mai bine spus, conștientizarea nevoii de ajutor, într-o societate stricată. Astăzi vorbim despre psihiatru și despre cum e perfect în regulă să ajungem acolo.
Cu toții avem momentele noastre de burn-out, însă ne dăm seama de ele abia după ce le-am îmbrățișat total. Înainte să intru mai în pâine în subiect, vreau să vă spun opinia mea. Cred cu destulă tărie că știrile de la orele 17 sunt cu și despre oameni care aveau nevoie de ajutor și nu l-au primit. Pentru că trăim într-o societate în care e rușinos să mergi la psiholog, iar dacă ajungi la psihiatru înseamnă că ești nebun. Nu degeaba avem atât de cunoscute spitalele Socola și 9, pentru că luăm în derâdere prin glume problemele reale. Probleme reale ale unor oameni reali.
Nu voiam neapărat să aștern experiența mea la psihiatru pe o bucată de internet, recunosc. Dar cred că acesta e un pas pe care trebuie să-l fac în procesul vindecării mele. Un pas care să ajungă și la alții.
Cum am ajuns la psihiatru?
Ca orice om așa zis întreg la cap, mi-am zis că pot și mi-am ignorat problemele. Cu toții trecem prin anumite momente de suferință, de neîncredere în noi, lucruri pe care preferăm să le ținem în sufletul nostru. Însă un lucru pe care l-am învățat pe pielea mea este că avem o limită. O limită pe care nu o putem depăși, pentru că din punctul A în punctul B putem avea grijă de noi. Dar, pe mai departe, trebuie să conștientizăm că avem nevoie de ajutor pentru a putea trece toate.
Uneori o simplă discuție ajută, cu prietenii, cu partenerul de viață. Alteori e nevoie de ceva mai mult, astfel încât mulți oameni ajung la psiholog. Iar mai departe, uneori, inevitabil psihoterapia trebuie să se îmbine cu psihiatria. Acum, trecând prin această etapă, încurajez oamenii să ajungă prima oară la psihiatru. De acolo, dacă problema voastră nu se poate rezolva medicamentos – pentru că nu e nevoie – medicul psihiatru o să vă îndrume spre psihoterapie, ori, de ce nu, spre alte specialități medicale. Asta în cazul în care acesta crede că probleme voastre au undeva ascunsă o altă cauză medicală.
Depresia și anxietatea ne mănâncă pe toți. Sunt două probleme care nu trebuiesc ignorate. Din păcate, odată conștientizate, problemele abia de acum încep să apară. Trăim într-o societate în care pare că ajutorul nu e privit cu ochi buni. Știu, toată lumea spune să comunici, să nu te închizi în tine și să ai credință în Dumnezeu. Eu nu cu Dumnezeu am o problemă, credința mea în El e de neclintit.
Din păcate, mulți oameni își varsă problemele doar pe Dumnezeu, iar atunci, la fel, cred că e mai bine să vă vorbiți problemele cu cineva din exterior. Un set fresh de ochi asupra problemei, face întotdeauna bine. În acest caz, un psiholog.
Curajul de a intra pe ușa psihiatrului
Când eu, după ani de zile de psihoterapie, am început să nu mai dorm, decât maxim o oră-două pe noapte, am început să nu mai ignor asta. Știam că dorm puțin, dar nici chiar atât de puțin. Și uneori, tot pe pielea mea, mi-am dat seama că zbuciumul meu nu mai era datorat lipsei somnului. Zbuciumul meu era sufletesc. Eram îngândurată.
Am încercat tot felul de metode până să iau decizia că vreau să intru pe ușa unui cabinet. Am avut alături oameni care m-au ajutat cu fel și fel de metode. Nu a funcționat. Într-o zi, tremurând de frică, am pus mâna pe telefon și am sunat la clinică. M-a șocat să mă aud spunând că vreau o consultație la un psihiatru. Și, bineînțeles, ca un pacient bun, m-am dus la programare.
Am ajuns să recunosc în fața medicului (din diverse considerente am ales un bărbat) ce metode am încercat, mai pe sub mână, mai pe deasupra. I-am explicat cap-coadă ce simt, cum simt, cum am fost și cum am ajuns. Mi-am expus acolo problemele ca la psiholog înainte de toate, iar una dintre întrebările pe care le-am primit a fost: Ați încercat psihoterapie?
Tratamentul
Am stabilit un tratament care să mă ajute și cu depresia, dar și cu anxietatea, micul OCD și somnul. Un medic specialist mi-a spus că nu o să mă îndoape cu somnifere doar pentru că nu dorm. Inițial mi-a venit să pufnesc la el. Apoi mi-am dat seama că are dreptate cu ce continuă să-mi spună. Psihiatrul mi-a explicat că nesomnul meu vine de la anxietate, că nu-mi pot controla gândurile. Deci automat un somnifer nu o să facă decât să fie un pansament abraziv pentru o problemă care o să rămână acolo, puternică. Așa că ne-am apucat de tratat anxietatea.
În continuare am mers și cu psihoterapia. Recunosc, nu atât de des pe cât aș fi vrut, însă a fost un an foarte dificil pentru mine. Din noiembrie 2023 am început tratamentul de la psihiatru. Am început să mă documentez și mai mult și, la fiecare vizită la cabinet, mi-am mulțumit mie pentru decizie.
Valul de anxietate
Cea mai mare problemă a mea este că trebuie să știu. Urăsc să nu am răspunsuri pentru afecțiunile mele, urăsc să pierd controlul asupra corpului meu. Ceea ce mi-a plăcut la psihiatru a fost că nu mi-a scris o rețetă și atât. În primele 4 luni ne-am văzut la fiecare 2 săptămâni, apoi la o lună. La un moment dat la începutul lui 2024, mi-a crescut doza de medicamente. Bineînțeles, nu după ureche, ci pe baza a ce i-am spus eu. Am rezistat cu noile doze 11 zile.
Apoi am pus mâna pe telefon și am spus că e prea mult pentru mine. Apoi mi-a apărut un tremor esențial. Și faptul că mâinile au început să-mi tremure fără motiv, un val de anxietate și mai mare m-a lovit, pentru că nu-i găseam cauza. Atunci i-am spus psihiatrului că vreau să știu. Să știu dacă e un efect advers al creșterii dozelor sau dacă e o afecțiune pe care o aveam. M-a lăsat să-mi fac damblaua.
Mai departe am ajuns la un control neurologic, unde, la fel, mi-am expus grijile și fricile. Și am fost investigată așa cum mi-am dorit eu. Asta mi-a mai liniștit creierul.
În perioadele mai aglomerate, pentru că au mai fost, am primit medicamente și mai puternice, benzodiazepine. Pe acestea le-am luat cu și mai multe sfințenie și atenție. Iar punctul acesta a fost cel de cotitură, în care mi-am spus că nu pot trăi cu pastile o viață întreagă.
E greu să lupți singur cu tine
Inevitabil ne confruntăm mereu cu probleme. Unele ne copleșesc și mai mult decât altele. Iar cel mai periculos este să ne lăsăm să pășim pe muchia de cuțit, să ne rănim și să ne blocăm acolo. Psihic, din cauza societății, mi-a fost groaznic să recunosc că am ajuns la psihiatru. Întocmai pentru că pare o rușine să ajungi atât de rău. Dar până la urmă, așa cum am menționat la început, nu-mi doresc să ajung (și eu) vreodată la știrile de la ora 5.
Să merg la psihiatru a fost cea mai bună decizie pe care am luat-o pentru sănătatea mea psihică și mintală. Am luptat cu mine, dar fără să mă dau peste cap. Pentru că la un moment dat, trebuia să pun pe locul doi pastilele și să ajung eu să mă redresez sub efectul lor. Acum? Acum mă pot lăuda cu o lună fără tratament.
Mi-am luat adio de la psihiatru, după ce i-am recunoscut în cabinet că am întrerupt pastilele. Am pus pe masă multe argumente. Și am fost felicitată la final. Nu pentru că am urmat aproape un an de zile tratament, nu pentru că am luat pastilele ca la carte. Medicul psihiatru m-a felicitat pentru curaj. Pentru curajul recunoașterii problemelor, curajul rezolvării lor, și, pe mai departe, curajul de a lupta să scap de ele. Mi s-a spus că am colaborat exemplar și m-am simțit atât de bine. M-am simțit eliberată. Am ieșit din cabinet și am plâns. Am plâns prin ploaie, în mijlocul drumului, de parcă murise cineva. Dar plângeam de fericire, pentru că am avut curajul să mă vindec.
În loc de concluzii
În timp ce plângeam reușita mea, mi-am dat seama cât e de important să ai curajul să învingi gura lumii. Atunci m-am gândit la toți oamenii care-și ascund problemele doar ca să nu fie judecați. Cu ce preț? Uneori, cu prețul vieții. Iar astăzi, de ziua internațională a prevenției suicidului, mi-am dat seama că povestea mea poate fi o mână de ajutor. Vreau să fie o mână de ajutor, pentru toți oamenii care nu au curaj să facă pasul spre un tip de terapie, spre un medic. Un pas spre o ieșire din tipar.
E momentul să încetăm să avem așteptări de la oameni. E momentul să nu belim ochii atunci când oamenii ne spun nu sunt bine, în loc să zâmbească frumos, ca mai apoi să te șocheze auzul unei nenorocim. Haideți să normalizăm să nu fim bine, pentru că nu suntem întotdeauna. Haideți să normalizăm nevoia de a căuta ajutor specializat.
Nu e nimeni nebun dacă ajunge la psihiatru. Credeți-mă, oamenii nebuni au nevoie de la fel de multă atenție și de compasiune ca un om normal, dar cu probleme din sfera psihiatrică. E normal să nu fim bine. Dar să ne luăm pe față zâmbetul fals, în timp ce trăim în minciuna binelui de dragul societății, ca mai apoi să ne luăm viața, nu e o soluție.
Știți oameni care se confruntă cu gândurile negre, suicidale? Știți oameni care-și vomită suferințele și care își pierd sclipirea? Nu-i obligați să vă răspundă frumos. Pentru că acei oameni nu sunt bine. Aveți curajul să ghidați un om spre un consult de specialitate. Aveți curajul să vă vindecați pe voi înșivă, într-o lume în care să cauți ajutor înseamnă eticheta de om nebun.
Alegeți azi să pășiți într-un cabinet de psihoterapie, în cabinetul unui psihiatru sau chiar pe un scaun lângă un preot, dacă asta vă dă curajul să fiți mai bine.
Cel mai bun sfat
Dar înainte de toate, ca sfat, lăsați masca jos. Aveți curajul să nu mai fiți bine, doar pentru că acesta e standardul societății.
Eu nu sunt bine total nici acum, dar am făcut pasul cel mai mare. După el am făcut foarte mulți pași mici. Am fost sinceră cu mine, apoi am fost sinceră cu specialistul din fața mea. Am lăsat jos lumea, am lăsat jos toate standardele omenirii. Am pus planeta pe hold, ca eu să mă pot vindeca. Nu am ajuns din nou la setările din fabrică, fără probleme.
Dar am reușit să trec prin procesul ajutorului. Am acceptat cu greu să mă ajut. Și prin experiența mea vreau să vă ajut și pe voi.
Azi fiți sinceri cu voi. Recunoașteți cu voce tare că nu mai puteți, că e prea mult, că e o zi fără speranță. E în regulă să nu fiți bine. Nu e în regulă să rămâneți așa. Căutați astăzi ajutor pentru voi. Sau fiți îmbrățișarea de care are nevoie un om care nu și-a găsit curajul.
Aveți grijă de voi și de toți cei dragi!
